Antonio Vivaldi : Concert pentru mandolină

Am încercat de multe ori să tac, m-a costat ore de nesomn, spasme intestinale... sunt atât de dureroase; am aflat târziu asta, prea târziu. Ştiam că şi tăcerea costă, ştiam, dar mi-am tot repetat că poate nu am dreptate tot timpul, poate că adevărul e undeva pe la mijloc, poate că nu am înţeles toate ce decurg din ce am tălmăcit eu, poate că e mai bine să evit furtunile, poate că... Am tăcut de atât de multe ori, şi m-a costat, cu fiecare zi de tăcere, am mai murit puţin, m-am îndepărtat de mine, da, m-am trezit atât de departe de mine, încât aproape că nu mă mai recunoşteam, nu mai eram eu, ci o umbră a mea, a ceea ce am fost cândva...

Vedeam, auzeam, intuiam, simţeam... ardeam pe dinăuntru, eram pe multe buze ”naivă”, ”ce proastă e”, ”am tradus-o”, ”nu ştie”, ”clovn”, ”nebuna”, ”paranoia”, ”exagerează tot timpul”, ”periculoasă”, ”zmintită” şi câte altele, ce mai contează ce sau câte ... şi tăceam; şi tăcerea durea şi mă simţeam neputincioasă, inutilă... până într-o zi, o zi în care am spus: ”gata, nu mai tac”, spun adevărul, spun lucrurilor pe nume, mă vreau eu, mă vreau înapoi, eu nu sunt neputincioasă, voi lupta...”. Şi am vorbit, ori de câte ori am avut prilejul ori am considerat că trebuie, am vorbit, am zis lucrurilor pe nume, am răcnit... Nu bănuiam că şi a vorbi, a spune ce ştii, ce vezi, ce auzi, a spune adevărul, doare, şi costă... ore de nesomn, spasme intestinale, şi muream in fiecare zi un strop, şi nu mai eram eu, luptam cu morile de vânt, mă chinuiam, sufeream, mă voiam cu o sabie in mână, să tai răul de la rădăcină, voiam dreptate cu orice preţ. Şi am plătit, eu, nu altul în locul meu. Ce mai contează cum şi în ce fel am plătit, am plătit ...

Au trecut ani, rând pe rând, alte evenimente, experienţe de tot felul, situaţii cu care, voiam au ba, trebuia să mă confrunt, alţi oameni pe care mă străduiam din răsputeri să-i fac să înţeleagă... ce?... ceea ce nu voiau şi nu-i interesa... am continuat, şi am continuat şi am continuat, până într-o zi... am conştientizat că undeva greşeam, că nu toate depind doar de bunele intenţii, că poate nu alegeam cele mai nimerite modalităţi de a spune, că începusem să-mi pierd răbdarea, că eram atat de aproape de Cer şi atat de departe de mine... Am realizat într-un târziu că, tot arzând şi tot îndepărtându-mă de mine, mă îndepărtam şi de cei apropiaţi mie, care plăteau, suferind în tăcere pentru suferinţele şi chinurile mele, oricum cui trebuia să-i pese nu-i păsa.

Am înţeles că planeta se va învârti şi fără mine, dar sunt ”locuri” în inimi în care chiar nu mă poate înlocui nimeni, nu voi detalia, pentru că nu e o mărturisire şi o spovedanie pentru a poza în victimă, e o pildă, din care am învăţat eu, la care să cumpăniţi la timp, să nu plătiţi precum eu. S-a limpezit în mintea mea ceva, a fost de parcă găsisem cheia spre orice şi spre pretutindeni, am început să mă apropii din nou de mine, să-mi recapăt zâmbetul, să construiesc multe, poate mult mai încet decât îmi doream eu înainte, dar mult mai sigur. Întâi, m-am iertat pe mine, pentru multe ”nerăbdări”, apoi, uşor, uşor, am găsit liniştea de care avem atât de multă nevoie, pacea aceea lăuntrică, am căutat să iert, nu încă să şi uit, sunt lucruri care nu trebuie uitate niciodată, ca să nu mai greşim, să nu se mai greşească. Mi-am regăsit echilibrul şi da, nu singură , am cunoscut acei oameni rari, atat de rari, am învăţat de la ei, şi prin ei, multe. Conştientizez acum că e nevoie de control mental, de stăpânire, de multă, multă răbdare... şi mă bucură, am învăţat să am răbdare, ca să răzbească adevărul, să ţineţi minte, e nevoie de echilibru şi multă, multă răbdare, şi lucrurile se vor aşeza pe făgaşul lor, şi se va face ordine şi ne vom mai confrunta cu atât de multe şi atât de diferite, dar, dacă ai redescoperit liniştea lăuntrică, e puţin mai altfel, e mai suportabil, parcă nu e atât de dureros să laşi adevărul să te stăpânescă. Adevărul vine de la Dumnezeu, deci nu ar trebui să doară, şi, de cele mai multe ori, culmea, doare pe cel ce-l rosteşte, şi nu pe cel care-l răstălmăceşte, sau pe cel care-l ”înfruntă” că aşa are chef, sau îi e de folos, sau altceva nu cunoaşte, dar nici dornic a învăţa nu e.

Pilda mea vrea să ”spună” că nu fără echilibru şi răbdare izbândim, nu vă va injunghia nimeni cu vreun cuţit, deşi poate că vi se va arăta cât să ”vă închideţi gura, să nu mai trâmbiţaţi”, ce poate cu adevărat ucide e acea picătura chinezească de care sunt convinsă, cu toţii am auzit... Jignirile, etichetele, sunt cele mai suportabile, la fel situaţiile în care vei fi ademenit şi minţit şi răstălmăcit, trec, le depăşeşti, constaţi însă că preţul a fost scump, prea scump, căci  nimeni nu-ţi poate da înapoi orele de nesomn, orele în care-i privezi pe cei dragi de prezenţa ta, tu fiind mereu ”pe baricade”, că murind încet eşti inutil, că vrei, dar nu mai poţi, că sănătatea are răbdare atât cât poate, vine un moment când nici ea nu mai poate duce povara, n-ai fost atent şi i-ai tot aruncat în ”spate”... acestea toate nu se mai întorc, şi le regreţi...

Cunoşteţi sau nu vorba mea, tot simt nevoia să o mai repet, ca să ţineţi minte: de la toate avem a învăţa, chiar şi de la firul de iarbă, de la copii, de la furnică, de la bătrâni, de la multe... trebuie doar să fim atenţi, căci puterea, răbdarea, echilibrul, forţa, liniştea, Dumnezeu, adevărul, Lumina, pacea, iertarea, controlul... toate sunt in noi, într-un colţişor lăuntric şi la îndemână, numai să vrei, să-ţi doreşti suficient de mult să le găseşti. Nu vrei, nu realizezi, nu-i nimic, mai ai o ”soluţie”: primeşti un şut de la viaţă, sau mai multe, şi te zdruncină din toate încheieturile, oricum, te ”trezeşti”.

În loc de concluzie: am pătruns că nu mai vreau să stăpânesc Adevărul, el e cel care ne stăpâneşte pe noi, şi am înţeles că mereu răzbate, poate nu când ne dorim, poate nu când avem mai mare nevoie, însă sunt acele ”adevăruri” pe care zice-se că le duc unii cu ei în mormânt, şi totuşi, după sute, mii de ani poate, şi tot răsare zâmbetul deasupra prafului de nouri, deasupra a toate... Şi voi continua să spun adevărul, să spun lucrurilor pe nume, dar acum e altfel. Păi ce credeaţi, că voi renunţa, eu, care sunt o luptătoare şi o supravieţuitoare? Nici gând! Acum am răbdare, şi echilibru lăuntric, şi, da, acei Oameni deosebiţi care sunt mereu lângă mine, de multe ori nu-i văd, sau ei cred că eu nu ştiu, dar îi simt, poate că şi ei simt că-i simt aproape şi mă poticnesc, nu ştiu să le arăt recunoştinţa, recunoştinţă pe care ei nu o doresc de la mine şi nu o aşteaptă, de aceea şi sunt ei deosebiţi! Voi învăţa, la rândul meu, că, atunci când primeşti bunătate, să o oferi şi tu la rândul tău, să nu uiţi ce bine ţi-a prins...

Să nu renunţăm la adevăr, la lumina lui, la a lupta pentru ca el să surâdă; însă să o facem cu înţelepciune, cumpătare, diplomaţie, să ne dozăm eforturile, avem nevoie de fiecare strop de energie, vin încercări şi mai grele şi va trebui să le depăşim; să ne păstrăm deci echilibrul. Fie şi numai faptul că v-am spus şi vouă toate acestea, cum mi le-a tot repetat şi mie fiecare din oamenii cu suflet mare, şi mă simt cu încă o fărâmă mai uşoară şi, acum da, pot continua. Voi continua zborul meu, voi continua să zâmbesc, voi continua să surâd adevărului, vreau să fiu eu, nu alta, să învăţ să devin la rându-mi un om cu suflet mare, pentru că a fi un om mare aceasta înseamnă să ai un suflet în care să tot încapă şi din care să tot dăruieşti, nu deşertăciunile, funcţiile te fac mare... ci, să fii OM înainte de orice şi de toate!

Nu am să nominalizez oamenii deosebiţi, ei se ştiu şi mă cunosc, mă simt, ei sunt singurii care ştiu preţul plătit de mine, ei ştiu cine sunt îngeraşii mei care-au plătit nerăbdările mele şi orele de lupte ”pe redute”, şi pe ceilalţi, îngerii pentru care continui, însă le spun: MULŢUMESC!

Sibilla

Întâi te vor înjura. Pe urmă vor râde de tine. Apoi, te vor declara nebun. După aceea, vor încerca să te compromită. Într-un târziu, vor face tot posibilul să te lichideze. Dacă scapi cu viată din toate astea, vei fi un om mare!” (Mahatma Gandhi)

Adevărul este o flacără atât de luminoasă încât mulţi oameni nu-i pot suporta lumina. Unii închid ochii ca să nu-l vadă, iar alţii fug ca să nu fie arşi. (Goethe)

Adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul. (Mihai Eminescu)

Adevăr. Durere şi leac deopotrivă. (Ovidiu Oana)

Adevărul este Dumnezeul omului liber. (Maxim Gorki)

Adevărul este triumful Spiritului. (N A Berdaev)

SIBILLA POESIS

citate preluate de pe www.citapedia.ro

sontata Vivaldi preluată de pe youtube

imagini preluate de pe google

Vivaldi ademas de ser barroco era aristotelico y como tal se daba a la tarea de imitar la naturaleza con su musica. Es entonces que su obra se vuelve tremendamente narrativa.  No solo es el hecho de que su estructura aristotelica, se quede marcada en los contrastes a la hora de componer, o en lo circular de estos cuatro conciertos. Su narrativa va mas alla, llega al limite, le da a cada sonido un significado que supera armonia, pues todos los elementos cobran vida y significado.

si uno pone atencion a la obra, puede oir el canto de los pajaros, los truenos, los llantos de la gente o incluso los perros ladrando  a partir de un juego de notas o contrastes que se dan entre instrumentos.

mis movimientos preferidos en este momento de mi vida son el tercer movimiento del concierto No2 en sol menor que lo encontraran como el track 6 y el primer movimiento del concierto no4 en fa menor que lo encontraran como el track 10. La obra en si es una descripcion de momentos en una comunidad de campesisnos, no es como se piensa una descripcion de las cuatro estaciones.

Vivaldi es capaz de mostrarnos, poco a poco la relacion de la humanidad con la naturaleza, lo que crea una obra que esta llena de sentimientos, incluso una de mis mejores amigas, dice siempre llorar con Vivaldi y yo francamente le creo. La obra termina con una anecdota increiblemente polisemica, empieza con gente que camina en el hielo y este empieza a desquebrajarce, asi que ellos tienen que correr a refugiarce en una casa y alli juntos en su hogar, se dan cuenta, que hasta en el invierno, hasta en el frio, la vida te puede dar grandes alegrias.

Saludos a todos.

les dejo el link igual compren musica de vivaldi o vayan a la ofunam, hay asientos con descuentos. Como dato curioso, Cuando muere vivaldi en el coro de niños que cantaron en su funeral estaba Haydn, el mismo compositor que meti en mi mix tape, empatandolo justamente con Daft punk. Despues posteo musica religiosa de el, en mis años de hacercamiento a la religion fue algo que disfrute muchisimo.

Con affetto sincero!!!

Four Seasons, The: A Novel of Vivaldi's Venice by Laurel Corona

Earlier this year I read and reviewed The Venetian Mask by Rosalind Laker. I enjoyed learning about Venetian history and about the Pieta specifically. So, when I was offered the opportunity to read The Four Seasons, a novel about the Pieta and Venice during the time of Antonio Vivaldi, I jumped at the chance. This novel tells the story of two sisters, Maddalena and Chiaretta, who were left anonymously at the Pieta by the mother who could not care for them both. She may have been a courtesan because she left them with the money needed to keep them together through Chiaretta’s infancy. As they grew, their talents led them to different destinies. Chiaretta beauty and outstanding singing voice led her to fame and marriage. Maddalena's quiet nature and inborn love for the violin and its music were what attracted Vivaldi's attention.

The relationship between these sisters was close and loving. It was as if when they were branded with the letter “P” on the bottom of their feet together that their hearts were seared together. The most beautiful scenes in this book are when they fight for each other. Each season of their lives brought them closer together. That they would gladly take on the world for each other was always apparent. What was somewhat disappointing was that there wasn’t a compelling reason for them to fight.

I enjoy a strong heroine, but I love her best when she is pitted against a worthy adversary. This villain never made an appearance in The Four Seasons. While Maddalena and Chiaretta wrote back and forth about how one violin tutor was the devil, she didn’t ever do anything to either of the sisters to invite such wrath. Their name calling felt more like children being children than a statement of fact. Vivaldi was to impotent and pitiful for me to fully grasp Maddalena’s connection to him after he first left her without a word. Perhaps what I needed to truly bring this to life was an intrinsic love for music that Maddalena Rossa did. Even as someone without a note of musical talent in my body, I could sense the author’s love for music as she painted the pictures of Vivaldi and his must together working on his compositions. While I appreciate that it does for the characters and is beautifully written, it was off in the distance for me. Perhaps if I was there in the room with them I would have sensed the danger that always lingered between the two of them. Ultimately, Anna Giraud showed up too late to be the nemesis I longed for.

Venice is a city with almost a split personality. On one hand, you have city’s religious life. The Roman Catholic Church and its institutions played a large roll in the city and its citizens. On the other hand, there are the masks, the courtesans, and the night life. So long as the person was discrete, no harm was done either socially or, so it seems, spiritually. Corona captures this best in this novel when Maddalena barely blinks an eye when she discovers the type of life that Chiaretta leads after her marriage. This seems to be part of the reason why the Pieta and three other ospedali came into existence.

Despite lacking drama, I enjoyed reading The Four Seasons from start to finish. The love story between Maddalena and Chiaretta is beautiful. It also reignited my desire to read more about Venice. I absolutely love the flavor that city had in the 17th and 18th centuries. I will most definitely be looking for other novels about this city, especially those that focus on the lives of those outside of the Pieta’s walls. This reviewer is ready to read about how those ospedali were filled.

The Four Seasons will be published by Hyperion in November, 2008.

********

To pre-order this novel, click here.

I've been needing something to jump-start me out of winter hibernation mode -- an extra cup of morning coffee is helpful, but not quite enough -- so I've signed myself up with NaBloPoMo, or National Blog Posting Month. My mission is simple:

Post every day for a month. That's all you have to do.

Heck, I can do that! As regular readers know, I've done it before! And this time I'm not even technically required to write a piece of music each day, though I bet some composing will sneak in along the way.

To kick things off, I decided to look into music associated with May Day, since today is, um, May Day! :P The day has multiple associations, ranging from serious to silly. Well, okay, the silly aspect will be supplied by me -- I've got a reputation to uphold, y'know! ;)

We might as well start at the very beginning -- the urge to welcome spring with open arms is certainly nothing new! Here's the perfect tune for dancing 'round the Maypole:

"Sumer Is Icumen In"

Clicke Yon Master Readmore to Continue the Merrie Frolickinge!

BTW, "Sumer Is Icumen In" is an oft-cited example of early polyphony -- at some point, people figured out that it sounds really cool to have more than one line of music being sung simultaneously. This is a pretty simple form of what we call a "round" -- think "Row, Row, Row Your Boat."

Actually, I'm sure that, like spring celebrations, polyphony started even earlier than the mid-13th century -- but it's all a question of documentation!

A couple more examples from Merrie Olde England...

Via Bangalore: Now Is The Month Of Maying

Via Broadway & Hollywood: "The Lusty Month of May" from Camelot

(WARNING: I cannot be held responsible for the cheesiness contained herein -- it's Broadway, and Hollywood, and it was the '60's -- you do the math! :P )

Finally, here's a CD to pop in your car stereo on the way to your local Renaissance Faire:

O Lusty May: Renaissance Songs of Spring :P


On the more serious side, for many people, today is an ethnic and/or religious holiday known as Beltane. Here's a modern tribute to this ancient festival:

Loreena McKennitt: "Huron 'Beltane' Fire Dance"

In quarters where "Labor" is not considered a bad word, May Day is also known as International Workers' Day. Here's a version of The Internationale, with updated English words by Billy Bragg. It's controversial and provocative, so view at your own risk:

Here's what struck me about it: I really can't find much to disagree with in the words themselves -- how sad that the movements associated with the song have spawned tyrannies of their own. Oh, that pesky human nature!

Still, before we bash organized labor, let us pause to remember, with fond nostalgia, the 40-hour work week and the living wage. :P


Of course, I'd lose my Classical Musician card if I didn't cover the following bases:

Music to Start a Riot With:
Igor Stravinsky: The Rite of Spring

And Music for Calming Down Afterwards:
Aaron Copland: Appalachian Spring

And Then, This Goes Without Saying:
Antonio Vivaldi: Spring, from The Four Seasons

Okay, that's enough... it's a beautiful day -- go outside, before summer really kicks in and it's too darn hot!

If you enjoyed this post, would you consider…

Thanks -- you make the world a better place! :)

Something a little different this time. The other day I was Goodwill looking for old NES games. They had Mega Man 2 the last time I was there and I should've bought it because it was gone when I went back. I turned my attention to the vinyl in stock, which was admittedly slim pickings. Someone must have recently been in the store and unloaded a bunch of classical music vinyl because that's mostly what they had. On a whim, I picked out a few records featuring the music of the big name composers, including Vivaldi's The Four Seasons. This recording by the thirteen string ensemble Societa Corelli was released in 1960.

I had heard The Four Seasons many times before, but never on vinyl. Listening to the record through my headphones with the pops and cracks gives the recording a life of it's own. It's hard to describe really. I couldn't help but get goosebumps during the climaxes of the "Summer" and "Winter" movements especially. It actually reminded me of all the commercials I've seen with the Four Seasons, and now I feel disappointed at how such a beautiful piece of music could be trivialized like that.

Inspired by my newfound appreciation of this work, I downloaded a different recording to put on my iPod. At first listen, I felt as though it didn't elicit the same emotions as the vinyl recording did, and it's not because it was a different ensemble playing the work. My advice to you is to find this on vinyl and hear the difference yourself. Also, check out these videos below combining the Four Seasons with cool sand animation.

Youtube: Vivaldi - The Four Seasons: Spring
Youtube: Vivaldi - The Four Seasons: Summer
Youtube: Vivaldi - The Four Seasons: Autumn
Youtube: Vivaldi - The Four Seasons: Winter

Antonio Lucio Vivaldi

Vivaldijeva ljubezen do glasbe se je razvijala že v otroštvu. Njegov oče je bil znan kot odličen violinist in si je služil kruh v orkestru cerkve Sv. Marka. Nadarjenega, a bolehnega dečka (mučila ga je astma) so poslali v bogoslovje, saj je cerkvena kariera v tistih časih pomenila skoraj edino možnost za izobrazbo in družbeni vzpon nadarjenih, a revnih mladih ljudi. Vivaldi je hkrati z bogoslovjem temeljito študiral violino in druge glasbene spretnosti. Mašniško posvečenje je dvakrat preložil zaradi potovanja v Torino, kjer se je izpopolnjeval pri violinistu Lorenzu Francescu Somisu. Vivaldi je postal eden od najodličnejših violinistov svoje dobe, poslušalci so hvalili njegovo ognjevitost in spretnost pri izvajanju hitrih pasaž ter zmožnost igranja prav do najvišjega registra, česar generacija njegovih predhodnikov, med katerimi velja omeniti znamenitega violinista in skladatelja Arcangela Corellija, še ni zmogla.

Il Prete rosso, "rdeči duhovnik", kot so ga imenovali zaradi rdečih las, je kmalu po posvečenju leta 1703 zaprosil za dispenzo od duhovniške službe, saj naj bi mu naduha preprečevala pravilno izvajanje mašnega obreda. Postal je učitelj violine v sirotišnici za dekleta Ospedale della Pietà.

Ta častitljiva ustanova si zasluži kratek opis. V 18. stoletju so reveži množično oddajali v najdenišnice otroke, ki jih niso mogli preživljati, ali pa so imeli kako telesno hibo, posebno če je šlo za deklice. Tudi nezakonski otroci bogatašev so pogosto pristali v takšnih ustanovah. V Benetkah so bile v Vivaldijevem času štiri velike najdenišnice, ki so skrbele za 6000 malih sirot. 900 gojenk v Ospedale della Pietà je moralo delati, izjema so bile tiste deklice, ki so pokazale talent za glasbo in so jih uvrstili med “figlie di coro”. Teh je bilo le za dober razred: kakih 25 jih je pelo, 20 pa igralo na različne instrumente. Pripadati tej skupini je bila velika čast, dekleta so bila skrajno motivirana in so dosegla visoko stopnjo popolnosti na svojih instrumentih.

Izbrana skupina deklet je pod Vivaldijevim vodstvom postala mestna atrakcija, na njihove nastope so hodili od blizu in daleč. Orkester in zbor sta poleg sodelovanja pri cerkvenih obredih prirejala tudi dobrodelne koncerte in ti so predstavljali znaten vir dohodka zavoda Pieta. Dekleta, ki jim je kot najdenkam pripadalo le krstno ime, so poimenovali po njihovih instrumentih: Anna Maria del violino (Anna Maria je nadomeščala Vivaldija ob njegovih dolgih odsotnostih kot maestra del coro (voditeljica zbora) in je leta 1739 tudi prevzela njegovo mesto. Bila je ena najboljših violinistk svojega časa.), Susanna del oboe, Tonina del organo in še nekatere druge glasbenice so bile v Benetkah znane in so jih vsi občudovali. Vivaldi je med leti 1703 in 1739 za Ospedale della Pieta napisal več sto koncertov za violino, violončelo, oboo, flavto, fagot in mandolino, poleg tega pa še vrsto vokalno-instrumentalnih del. Nekateri od teh koncertov so bili sicer očitno rutinsko napisani za didaktične potrebe in jih še danes igrajo mladi violinisti v nižji glasbeni šoli. Vivaldi je bil znan po tem, da je ustvarjal z lahkoto, o njem so zapisali, da napiše koncert hitreje, kot ga prepisovalec lahko prekopira. Med njimi pa je tudi vrsta mojstrskih del. Skladatelj je sicer po letu 1710 uspel v svetu baročne opere. Vodil je operno gledališče Sant’Angelo v Benetkah in pripravljal uprizoritve svojih oper v Mantovi, Ferrari in Rimu, vendar je kljub odsotnosti redno oskrboval Ospedale della Pietà s svojimi skladbami.

Vivaldi je skomponiral 187 violinskih koncertov, njegova varianta baročnega concerta grossa prinaša novo svežino v to glasbeno obliko. Vivaldi je opustil počasni prvi stavek, v uvodnem Allegru pa si tutti in solistična mesta sledijo po shemi T – S – T – S – T – S – T – S - T. Ker je solist sam, njegov part ne more biti kontrapunktično podprt, sprosti pa se melodija, ki zasije skozi harmonske modulacije in v živahnem ritmu. Nekateri Vivaldijevi koncerti nosijo karakteristična imena, na primer Vihar na morju (La tempesta di mare), Veliki Mogul, Škrjanček, Počitek, Zaljubljenec in podobno.

Štirje letni časi

Štirje Vivaldijevi koncerti posvečeni letnim časom, so izšli leta 1725 v zbirki Il cimento dell’armonia e invenzione v Amsterdamu. (Vsak koncert ima 3 stavke; skupaj 4*3 = 12, predstavlja tudi število mesecev v enem letu.) Vivaldi je Štiri letne čase upodobil po literarni predlogi. Ni znano, kdo je avtor štirih ljubkih, a pesniško povprečnih sonetov, nekateri celo domnevajo, da jih je zagrešil skladatelj sam. Vsekakor se je zvesto držal literarne predloge: vsaka vrstica je vpisana v partituro nad glasbeno mislijo, ki naj bi jo opisovala. Štirje letni časi so najuspešnejša in največkrat poslušana programska glasba v celotni glasbeni zgodovini.

Prvi koncert, Pomlad, se začne s prazničnim Tutti. Sledi imitacija ptičjega žvrgolenja, ki jo izvajajo tri solistične violine. Po kratkem prehodu Tutti oponašajo žuborenje potokov, nato pa privrši spomladanska nevihta: akcentirane šestnajstinke v celem orkestru in virtuozno zaporedje pasaž v solistični violini ponazarjajo grmenje in bliskanje. Ko se nevihta umiri, se spet zasliši ptičje petje, ki ga posnemajo tri violine. Nato solist v elegantnih pasažah pripravi ponovni nastop prve teme: vsa narava slavi prihod pomladi.

http://www.youtube.com/watch?v=ntMzK0VLMAo

Počasni stavek predstavlja pastirja, ki ga je šuštenje cvetočih vej uspavalo v brezskrben sen.

http://www.youtube.com/watch?v=1Nx4B0hUbs8 

V zadnjem stavku se nimfe in pastirji pod bleščečim jasnim nebom zavrtijo v vesel ples ob zvokih pastirskih piščali. Čeprav celotna skladba sloni na poigravanju z naravnimi zvočnimi pojavi, je imitacija prefinjeno vtkana v glasbeno obliko. Vivaldija je bolj kot oponašanje zvokov narave zanimala sama glasbena govorica. Z veliko ustvarjalno domišljijo je nadgradil baročni glasbeni izraz in mu dal novo gibkost in barvno svežino. Nastop velikega Benečana pomeni prvo zmagoslavje koncepta glasbe kot izraza človekovih intimnih doživetij in njegovega sožitja z naravo.

Poleg violinskih koncertov je Vivaldi komponiral še glasbene oblike, kot so simfonije, sonate, opere, pisal pa je tudi cerkveno glasbo.

Hier gibts jetzt wieder eine interessante "Cover-Version". Das Original Vier Jahreszeiten (Auszug: Sommer, Presto in G-Moll :-P) wurde 1723 von Antonio Vivaldi komponiert. Die folgende Aufführung ist vom englischen Kammerorchester aus dem Jahre 1992.

Das Cover (falls man es so nennen mag) ist von zwei langhaarigen Finnen der Band Children Of Bodom.

Grüße an alle Freunde von Vivaldi, Bodom und Gitarren.

"We believe language is something to be celebrated. March 4th is the perfect day to do it. It's not only a date, it's an imperative. So March forth on March 4th! Celebrate your mother tongue!

Also, there's already a National Punctuation Day, and it didn't seem fair to leave clauses and such things by the wayside when the commas that embrace them get such attention."

The thing that I love about this day that I've just discovered, other than having cause to celebrate one of the nerdy things I enjoy on my half birthday, is the name of the organization behind it: SPOGG. The Society for the Promotion of Good Grammar. Join here. You'll be glad you did.

In other news, I wish I had a motorcycle, and that it was warm enough to drive one up and down Lakeshore Drive. That would be perfect. Speaking of which:

My theoretical bike would have to be that shiny.

-@

La matinada del 18 de febrer ha mort Miguel Zanetti als 72 anys d'edat.

Miguel Zanetti va ser el pianista acompanyant més famós
que ha tingut Espanya, el nostre Gerald Moore. Al llarg de la seva prestigiosa carrera va acompanyar a cantants tant destacats com Victoria de los Ángeles, Motserrat Caballé, Pilar Lorengar, Teresa Berganza, Theresa Stich-Randall, Elisabeth Schwarzlkopf, Nicolai Gedda, Josep Carreras o Alfredo Kraus.

Serveixin aquestes gravacions que us deixo, acompanyant a la gran Montserrat Caballé, com a testimoni i homenatge a una carrera dedicada al art del piano, a l'ensenyança del cant i a la música.

• E.Granados - F.Periquet: La Maja Dolorosa
  • ¡Oh! Muerte cruel
  • ¡Ay! Majo de mi vida
  • De aquel majo amante

[audio http://ximo.wordpress.com/files/2008/02/la-maja-dolorosa.mp3]

• F.J.Obradors: Del Cabello más sutil

[audio http://ximo.wordpress.com/files/2008/02/del-cabello-mas-sutil.mp3]

• Antonio Vivaldi: Chiare Onde (Ercole sul Termodonte) i Agitata da due venti (La Griselda)

[audio http://ximo.wordpress.com/files/2008/02/vivaldi_caballe.mp3]

Descansi en pau

Vivaldi’s Virgins
By Barbara Quick
HarperCollins
July 2007
304 pages
$24.95

Reviewed by Terez Rose

In the early eighteenth century, Venice was a bustling, exotic city-state, thriving with trade and art, with no less than four public institutions for the housing and upkeep of the city’s less favored population. The Ospdale della Pietà, an orphanage of sorts for foundling and unwanted children, is the setting, then, for Barbara Quick’s Vivaldi’s Virgins. Anna Maria dal Violin—orphans are given a last name according to their instrument of skill—is plucked from the commun at an early age to join the figlie di coro, an elite group of performers under the direction of maestro Antonio Vivaldi, nicknamed the “Red Priest” for the color of his hair and the vocation he neglects in favor of composing. The virgins in question are his all-female musicians, cloistered within the Pietà’s walls, obscured from public view even when performing.

The story is less about Vivaldi and the violin, however, and more about an adolescent’s search for self, for clues about the mother she never knew. Encouraged by Sister Laura, a cloistered nun and friend, to write letters to this absent mother, Anna Maria pours her questions, thoughts and hopes into missives that punctuate the story and set its poignant tone.

There is a lot to like here: the writing is elegant and flows well; descriptions of Venetian society are detailed and evocative. Music is presented in a light, poetic fashion that will please readers whose classical music tastes run along the lines of Pachelbel’s “Canon in D,” Mozart’s “Eine Kleine Nachtmusik” and Vivaldi’s “Four Seasons.”

Anna Maria, based on a real life violin virtuoso to whom Vivaldi dedicated thirty-seven compositions, is a spirited sort. Sneaking out with a friend to attend an opera; secreted by Vivaldi to a nobleman’s masked ball at his palazzo; escaping to attend a celebration in the Jewish Ghetto—these events bring adventure to her life, but continually land her in trouble. Her ensuing punishments demonstrate well the confining nature of life within the Pietà’s walls and the institutionalized element that defines Anna Maria’s world.

During one such punishment, Anna Maria comments in a letter to her mother that “I’ve come to believe that music is the one companion, the one teacher, the one parent, the one friend who will never abandon me.” In musings such as these, Quick has aptly captured the saving grace of music that serves as a religion of sorts for many of us. For the violin-savvy reader seeking insight into the life and mind of a virtuoso, however, this story dishes up thin fare. We’re told Anna Maria is a violin prodigy, how she works hard in trying to memorize and play Vivaldi’s challenging music. We hear that the coro “played very well,” and that “I played for my teacher, just as skillfully, just as beautifully, as I was able.” But what we’re missing are the details.

An aside here, if I might. The violin is not the piano—you don’t just learn notes, plunk them out with the keys and then spend the rest of the time practicing till the music flows smoothly from your finger. Fretless instruments allow infinite opportunities to subtly vary intonation—both a challenge and an opportunity violinists can spend their entire lives trying to master, necessitating hours of daily scales, arpeggios and etudes before passage work can even begin. A violinist’s relationship with this temperamental instrument is intense and enduring—both the violinist’s best friend and her harshest taskmaster. No player is unaffected by the beauty of the instrument, its glowing surface and shape, much like the body of a woman—surely of note to the lonely, motherless Anna Maria. Greater description and detail here, along these lines, would have gone a long way indeed.

What the reader does get are Anna Maria’s feelings when playing, which are lyrically, if vaguely expressed. “The first movements went beautifully well, with notes yielding, sweetening as my fingers found their hiding places and called them into the air. They followed my bow as if I were the leader of a great army of musician warriors: I made them sing.”

Singing, and the broader subject of music in general, is where Quick seems to hone in more successfully on description. One wonderfully depicted event that demonstrates both music and the ribald pageantry of Venice takes place inside the Teatro Sant’ Angelo, which Anna Maria’s friend has dragged her out to attend. There, they encounter both nobility and working class alike, in silks and rain-soaked woolens respectively, all faces covered by the masks Venetians favored in public during the long season of Carnival. The two girls take seats and observe, gape-mouthed, as the drama plays out, both onstage and off—high entertainment for the reader as well.

Later, the ensuing nighttime gondola ride back to the Pietà allows Anna Maria to revel at more natural wonders: “The sky on a clear night is a living, pulsating thing. The stars are like musical notes turned to light, and, like notes, they shimmer and swell and fade and fall.”

Like these stars, Vivaldi’s Virgins has a vivid, affecting trajectory, swelling perhaps a bit too early, but subsiding elegantly to produce a satisfying, heart-warming read. Recommended for fans of Anita Dunant’s In the Company of the Courtesan who seek a milder, more sentimental touch, with a dollop of classical music thrown in for sweetness.

-Terez Rose’s stories and essays have appeared in Crab Orchard Review, Literary Mama, Espresso Fiction, the Philadelphia Inquirer, the Milwaukee Journal-Sentinel and various anthologies. She has reviewed book for Mid-American Review, Peace Corps Writers, Midwest Book Review and MostlyFiction.com. An adult beginner on the violin, she maintains a violin-related blog at http://www.violinist.com/blog/terez. Visit her at www.terezrose.com.